Mircea Cărtărescu a constituit pentru mine o prejudecată. Fac parte din primele generații ale anilor ’90 (posibil chiar prima, nu sunt sigură) care au studiat după noile manuale introduse în locul celor din epoca comunistă, manualele alternative. Într-unul din manualele alternative, cred că cel pe care l-am avut în clasa a VII –a, era și un text al lui Mircea Cărtărescu. Așa îmi aduc eu aminte, posibil să greșesc. Ideea e că acel text, la acea vreme, mi s-a părut total neinteresant și dacă nu-ți place ceva ce ai citit la un autor, nici că te mai apuci să citești altcceva.
Mai mult, în puținele dăți în care am mai aprins televizorul și l-am mai văzut pe Mircea Cărtărescu, discursul lui nu m-a atras. Îmi părea prea pompos, prea ermetic și puțin cam prea arogant. Prin primăvara anului trecut am dat peste o recenzie laudativă a cărții lui „Nostalgia”. Recenzia era publicată de un cotidian din Spania. Evident că citind articolul respectiv mi-am zis că nu pot să judec un scriitor după un fragment citit cu mulți ani în urmă și nici după câteva apariții la TV și că e cazul să aprofundez.
Un an mai târziu, am reușit să citesc „Nostalgia”. Prima concluzie a fost „Câtă sperficialitate din partea mea să ocolesc un scriitor pe niște considerente atât de frivole. Cristoase, și de ce mi-a luat atât să-l citesc ceva de Cărtărescu?”.
„Nostalgia” este o carte extraordinară. Este împărțită în cinci povestiri cu tentă fantastică, cu teme diferite, care te întorc în timpul României comuniste și postcomuniste. Puntea dintre ele o constituie universul ludic, plin de simboluri, reîntoarcerea în copilărie și adolescență și naratorul-autor prezent în toate cele cinci proze. Cititorul este pus să mergă, ca un acrobat, pe o sârmă aflată la limita dintre realitate și fantastic, iar în fiecare dintre cele cinci proze scurte trebuie să identifice care este de fapt vocea realității scriitorului.Prima nuvelă, prologul, este povestea unui jucător la ruleta rusească.
Lumea în care se destăinuie acțiunea este una decadentă, personajele fac parte din „rândurile groase ale nenorociților”, iar rolul Ruletistului este să sfideze moartea și să satisfacă nevoia de grotesc a unor indivizi. Ce primește în schimb pentru asta? Sume fabuloase de bani. Care este miza autorului prin acestă poveste? Încercarea de a obține prin intermediul personajului său nemurirea.
„Zac aici, în fotoliu, terfiat de gândul că afară nu mai există nimic, decât o noapte solidă ca un infinit sloi de smoală, o ceață neagră care a mâncat încet, pe măsură ce am înaintat în vârstă, orașe, case, străzi, fețe. Singurul soare din univers pare să fi rămas becul veiozei, iar singurul lucru luminat de el – o față smochinită de moșneag.După ce voi muri, cavoul meu, ungherul meu, va continua să plutească în ceața neagră și solidă, ducând niciunde foile astea ca să le citească nimeni. Dar în ele e, în sfârșit totul. Am scris câteva mii de pagini de literatură – praf și pulbere. Intrigi conduse magistral, fantoșe cu surâsuri galvanice, dar cum să spui ceva, cât de puțin, în această imensă conversație a artei? Ai vrea să întorci pe dos inima cititorului, iar el ce face? La ora trei termină cartea ta, și la patru se apucă de alta, oricât de bună ar fi cartea pe care i-ai pus-o în brațe. Dar aceste zece-cincisprezece foi sunt altceva, alt joc. Cititorul meu este nimeni altcineva decât moartea. Îi și văd ochii negri, umezi, atenți ca ochii fetițelor, citind pe pe măsură ce umplu rând după rând. Foile acestea cuprind proiectul meu de nemurire.”
„Nu mai pot scrie nici o pagină pe zi. Dureri continue în picioare și vertebre. Dureri în degete, în urechi, în pielea feței. Ce va fi, ce va fi după moarte? Aș vrea să cred, cum aș vrea! – că se va deschide de acolo o nouă viață, că starea nostră de acum e una larvară, în așteptare. Că eul, de vreme ce există, trebuie să fie un mijloc de a-și asigura permanența. Că voi trece în altceva, infinit mai complex. Altfel este absurd, și nu văd un loc pentru absurd în proiectul lumii. Miliardele de galaxii, câmpurile imperceptibile, în fine, lumea asta care îmi inconjoară craniul ca o aură nu ar putea exista dacă n-ar trebui ca eu s-o cunosc în întregime, s-o posed, să fiu ea.”„În ciuda faptului că era imposibil ca el să existe, totuși el a existat. Dar există un loc în lume unde imposibilul este posibil, și anume în ficțiune, adică în literatură. Acolo legile statisticii pot fi încălcate, acolo poate apărea un om mai puternic decât hazardul. Ruletistul nu putea trăi în lume, ceea ce e un fel de a spune că lumea în care el a trăit este fictivă, este literatură. Nu am nici o îndoială, Ruletistul este un personaj. Dar atunci și eu sunt un personaj, și aici nu mă pot opri să nu exult de bucurie. Căci personajele nu mor niciodată, ele trăiesc de câte ori lumea lor e <<citită>>. Dacă nu își va săruta niciodată iubita, păstorul pictat pe urna greacă știe măcar că o va privi veșnic. Iată pariul meu și nădejdea mea. Sper din toată inima, și am un argument forte: Ruletistul, că eu sunt un personaj de povestire, că, deși am optzeci de ani, nu voi muri niciodată. Poate că nu trăiesc într-o povestire valoroasă, poate că sunt doar un personaj secundar, dar pentru un om la capătul vieții orice perspectivă este preferabilă aceleia de-a dispărea pentru totdeauna.”
„În capul meu, sub bolta țestei, se află un omuleț care seamănă perfect cu mine: are același trăsături, se îmbracă la fel. Ce face el, fac și eu. Când el mănăncă, eu mânânc. Când el doarme și visează, eu dorm și visez exact aceleași vise. Când el mișcă mâna dreaptă, o mișc și eu pe a mea. Pentru că el e păpușarul meu. (…) Dar în păpușarul meu există un alt păpușar, care stă în țeasta lui și seamănă perfect cu mine, iar în el altul și mai mic și tot așa la nesfârșit. Iar păpușa mea mânuiește o altă păpușă, mult mai mare, în a cărei țeastă trăiește, și care mânuiește și ea o altă păpușă, și tot așa la nesfârșit. Lumea lor e la fel ca lumea noastră.”
A doua povestire ne trimite în perioada copilăriei din epoca comunistă. Un grup de copii se joacă în jurul blocului din zona Ștefan cel Mare, prin șanțuri de șantiere. Printre jocurile băieților se numără și Vrăjitroaca. Purtând măști înspăimântătoare și urlând sinistru vrăjitroacele își alergau prin șanțuri și gropi urât mirositoare victimele, alți copii ce vor deveni vrăjitroace. Comportamentul acesta sălbatic este întrerupt pentru o perioadă de Mandebilul, un băiat mutat de curând în zonă și care îi fascinează pe ceilalți cu poveștile sale.
Mi-a plăcut mult Mandebilul pentru că a reușit să mă ducă pentru un timp în lumea copilăriei mele petrecută în jurul blocului, cu cheia de gât, alergând cu gașca de gălăgioși și inventând tot felul de jocuri noi și căutând explicații pentru lucrurile care ne înconjoară.
„Nu, nu există un singur infinit. Există un infinit de infinituri. Pe linia asta de 10 centimetri există un infinit de puncte, dar pe aceasta, de un metru, trebuie să fie mai multe. Unui infinit oarecare eu ii zic Taur, pentru că am această punguță la gât pe care este bordat un taur și îmi închipui că în punguță am un infinit, un univers întreg în care sunt mai multe lumi ca a noastră. Dar ce e punguța asta pe lângă mine însumi, care sunt făcut dintr-un infinit de puncte? Nu e decât un infinit mai micuț. Și blocul ăsta e un infinit mai mare decât mine. În toată lumea nu există decât infinituri mai mari sau mai mici: scaunul e un infinit, garoafa e un infinit, creta asta e un infinit. Infinituri care se înghesuie unul în altul. Dar există un infinit care curpinde toate celelalte infinituri. Mi-l închipui ca pe o turmă nesfârșită de tauri.”
„Gemenii” este istoria iubirilor dureroase și obsesive ale unui băiat începând cu școala generală și până la adolescență. Personajul principal este diferit de cei din generația sa. Andrei este timid, introvertit, visător și preocupat de lectură și de partea spirituală a existenței umane. Fascinantă în această parte a cărții este complexitatea frământărilor lui Andrei și intercalarea planurilor temporale. Dintre toate povestirile, în aceasta mi s-a părut că se identifică cel mai mult scriitorul cu personajul.
„Am mai văzut fotografii de ale ei de când era doar o adolescentă. Toate mi s-au părut cu neputință de suportat, ca și când ai vrea să ții mâna pe un fier înroșit. Nici nu știa că exiști când și le-a făcut, iar faptul că ai pierdut momente atât de prețioase din viața ei, că a risipit atâta emoție pentru altcineva decât pentru tine, chiar dacă pentru nimeni, este de neînțeles, de netrăit.”
Scena pe care se desfășoară Gemenii este tot Bucureștiul, numai că dacă în Mandebilul vedem partea gri a acestuia, acum avem parte de partea frumoasă, arhitecturală și culturală a orașului. Plimbările lui Andrei prin București mi-au plăcut mult, mai ales că am citit cartea când ieșirile din casă erau resticționate pentru a preveni răspândirea Coronavirusului.
REM este a patra poveste și cea mai ireală și simbolică dintre toate, îmi amintește foarte mult de nuvelele fantastice ale lui Eliade. Într-o garsonieră plină de cărți dintr-un cartier mărginaș al Bucureștiului, într-o noapte friguroasă de iarnă, o tânără, Svetalana, îi povestește partenerului ei experiența unei veri petrecută la mătușa Aura. Împreună cu alte prietene inventează un joc, fiecare dintre ele trebuia să fie pentru o zi regină, alegându-și o culoare, un obiect, o floare și locul unde avea să fie încoronată.
Obiectele pe care le folosesc fetele în ziua în care sunt încoronate le dezvăluie locuri și lucruri extraordinare. Iadeșul pe care îl folosește prima regină le conduce într-o sală subterană în care se află un schelet de uriaș, ceasul pe care îl folosește a doua regină le arată cum le va afecta trecerea timpului, printr-o perlă văd imaginea orașului și a pâmântului, termometrul, obiectul folosit de Ester, fata de care Svetlana se îndrăgostește, le arată dezastrele lumii. Svetlana are ca obiect inelul, iar in ziua în care este regină decide ca jocul lor să fie o nuntă, ea și Ester sunt mirele și mireasa.
Jocul va înceta când în ziua, sau mai bine zis noaptea, în care regină este țigăncușa Garoafa și Svetlana își va sacrifica în foc păpușa. În timp ce se joacă cu prietenele ei acest joc, Svetlana (Nana) îi povestește lui Egor, un tânăr pe care îl cunoaște tot la mătușa Aura, visele ei. Egor este un tip misterios, cu o poveste de familie ciudată și un tatuaj, REM. Egor îi dăruiește Nanei o scoică pe care îi spune să o pună sub pernă înainte să se culce și să-i spună lui ce visează.
Tânărul Egor identifică în Nana, prin intermediul viselor ei, o persoană pe care o așteaptă generații întregi pentru a intra în REM. În ziua nunții ei cu Ester Svetlana va intra în REM și va găsi acolo la o masă, un scriitor. Din povestea lui fac parte Nana, fetele, el însuși.
„Noi suntem REM-ul, tu și cu mine, și povestirea mea, cu toate locurile și personajele ei (…) că lumea noastră e o ficțiune, că suntem eroi de hârtie și că ne-am născut în creierul și mintea și inima lui, pe care eu l-am văzut. Că până și el s-a cuprins pe sine în REM. Că poate până și el, în lumea lui (unde eu am pătruns, asta fiind poate singura rațiune a vieții mele), nu este decât un produs al unei minți mult mai vaste, din altă lume, ea însăși fictivă. Și el, da, sunt sigură acum, caută cu înfrigurare o Intrare către acea lume superioară, căci visul nostru, al tuturor, este să ne întâlnim Creatorul, să privim în ochi ființa care ne-a dat viață. Dar, vai! Poate că REM-ul nu e totuși nimic din ce cred eu despre el. Poate că el e doar un sentiment, o strângere de inimă în fața ruinării tuturor lucrurilor, în fața a ceea ce a fost și nu va mai fi niciodată. O amintire a amintirilor. REM-ul e, poate, nostalgia. Sau altceva. Sau toate acestea deodată. Nu știu. Nu știu.”
Aceasta este cred cea mai interesantă și captivantă parte din „Nostalgia”. Parcurgi cu ardoare paginile pentru a vedea ce mai descoperă fetele în jocul lor, pentru a afla ce este REM și mai ales cum se va sfârși povestea dintre Nana și partenerul ei căruia i se destăinuie.
Epilogul sau povestea Arhitectului îl are ca protagonist pe arhitectul de fabrici de ulei, Emil Popescu. Acesta își cumpăra împreună cu soția o mașină Dacia de al cărui claxon devine obsedat. Cumpără mai multe tipuri de claxoane și petrece tot mai mult timp în mașină pentru a asculta sunetele scoase de ele. Până la urmă va cumpăra o orgă pe care o va așeza în mașină. Va petrece din ce în ce mai mult timp aici, ascultând și jucându-se cu sunetele emise de orgă. Își va pierde serviciul și soția, cu timpul trupul lui se va transforma și va ajunge un monstru, dar întreaga omenire va trăi pentru a-l asculta. Apoi, va acapara cu corpul său și muzica sa întreaga planetă, în cele din urmă, galaxia și întregul cosmos vor pulsa pe ritmul muzicii sale.
„Aceasta nu mai era muzică – sau era muzica de care vorbeau pitagoreicii. Nici o ureche omenească nu mai putea s-o audă, pentru că ea nu mai ținea de sunete, nici măcar de materie, ci pătrundea în pulsațiile cosmice, împletindu-se cu ele și forțându-le să se modifice. De-a lungul milioanelor de ani, arhitectul își modulă melodiile care făceau să se accelereze procesul de fuziune din inima stelelor și care producea materia înconjurătoare, melodiile care produceau explozia stelelor ajunse la o masă critică, formând minunatele supernove, care chirceau stelele mai mici până ajungeau pitice albe, pulsari sau disperate găuri negre, pe unde materia se pierdea într-un alt univers.”
Arhitectul este o poveste, din punctul meu de vedere, despre singurătatea geniului creator, despre sacrificarea unor părți ale existenței sale pentru a atinge desvârșirea. Arhitectul de fabrici de ulei își sacrifică dragostea pentru soție și renunță la orice bun material (pierderea serviciului) pentru a-și urma visul și pentru a atinge nemurirea prin el.
Ador cărțile din care înveți o mulțime de lucruri noi și care îți pun mintea și imaginația la lucru. „Nostalgia” este o astfel de carte. Îți antrenează limbajul și vocabularul, îți îmbunătățește lista de lecturi și îți pune la lucru toți neuronii.
Nota mea pentru „Nostalgia” este 9,66. Am ajuns la acestă medie așa: acțiunea 9, cartea are multe descrieri, multe detalii și trăiri, planuri temporale care se întrepătrund făcând ca partea dinamică a unei cărți să fie în acest caz ceva mai statică. De asemenea, nu se întâmplă lucruri care să te țină cu sufletul la gură, acțiunea are un fir complex dar lin. Subiectele nuvelelor sunt polivalente și ermetice, poveștile îți dau de gândit și te trimit în timpuri și planuri diferite care te fac să analizezi multe aspecte ale existenței umane. Nota 10. Construcția personajelor, nota 10. Personajele sunt extraordinar construite, cu o mulțime de detalii și de frământări interioare, multe dintre ele se identifică cu naratorul-autor. Sentimentele personajelor se întrepătrund cu ale autorului într-un mod real și subtil.
„Așa îmi închei și eu crucea și giulgiul meu de cuvinte, sub care voi aștepta să revin la viață, ca Lazăr, când voi auzi vocea ta puternică și clară cititorule.”
Să citiți sănătoși și iubiți!
