„Visez. Nu știu cine sunt în acest moment.
Continui să dorm simțindu-mă. În clipa aceasta calmă
Gândirea mea uită să mai gândească,
Iar sufletul meu nu mai are suflet.
Dacă exist, e o eroare faptul că știu. Iar de mă trezesc
Pare de asemenea că sunt în eroare. Simt că nu știu.
Nu vreau nimic, nu am nimic, nu-mi amintesc de nimic.
Nu am nici ființă, nu am nici legi.
E un lapsus al conștiinței în mijlocul iluziilor,
Numeroase fantasme mă limiteză și mă conțin.
Dorm, în necunoștință de inimi străine, tu,
Inimă a nimănui!”
Fernando Pessoa a fost un scriitor, poet, critic literar, filosof, translator și publicist portughez. Este considerat unul dintre cei mai mari scriitori ai secolului XX. A publicat sub propriul nume, dar și sub alte 136 de pseudonime o importantă operă lirică. Volumul Vecin cu viața reunește într-o traducere de excepție aproximativ 500 de texte lirice scrise de Pessoa în limbile portugheză, franceză și engleză.
Poezia lui Pessoa este de o profunzime și de o claritate a descrierii sentimentelor și peisajelor absolută. Marea, Portugalia și Lisabona pot fi văzute și palpate cu ușurință prin intermediul versurilor. Cititiorul poate fi copleșit de viziunile peisajelor, precum și de adânca tristețe și resemnare a poetului. Dar resemnarea în acest caz nu vine dintr-un plictis al existenței, ci dintr-un proces al gândirii, al logicii, un plictis rezultat din „vanitas, vanitatum et omnia vanitas”.
Ce vreau sa spun cu asta? Sunt unii oameni fără chef de viață de la natură, fără a avea vreun motiv anume sunt sictiriți, obosiți, plictisiți, leneși chiar, doar pentru că trăiesc. Bunica mea are o vorbă despre această categorie de indivizi: „curg bășinile după ei”. La Pessoa, resemnarea vine din rațiune și din analiza lucidă a vieții, iar cu această resemnare poetul se luptă și se contrazice constant. La fel procedează și cu iubirea, o analizează, o trăiește și se contrazice uneori cu propriile idei despre amor.
Totuși, cel mai bine este îl descoperiți voi înșivă pe Fernando Pessoa. Vă las încă o mostră ca sa vă conving că merită citit.
„Ah, ce bătrână e ora!… Și plecară toate navele-n larg!…
Pălăvrăgesc pe plajă un odgon mort și doar zdrențe de vele…
Despre depărtările Sudului, de unde visele noastre-și extrag
Neliniștea de a visa și mai mult, până se sufocă și ele.”
„Pe toate piepturile toate mâinile încremeniră încrucișate…
Se ofiliră mult mai multe flori decât cele avute-n grădină…
Iubirea mea pentru tine a rămas o catedrală cu tăceri delicate,
Iar visele mele, o scară fără început dar care se termină…”
„Durerea care mă torturează fără ca eu să am
Pe unde și cu ce suflet să pot să fug de ea
Atunci când mi-o ating pare că mă disprețuiește
Sau pare că mă atinge numai cât să mă facă s-o simt.
Și simt o greață, dar nu a mea din cauza durerii mele,
Ci mai mult a durerii mele îngrețoșate de mine,
Cum zac în adâncul cel mizerabil al propriei mele ranchiune
Împotriva acestei inexplicabile, infinte dureri.
Iar pe acest circuit închis, de durere și suferință,
Dau eu de mine numai cât să mă pot urî,
Așa cum un călător aude prin noapte vuietul apelor
Numai cât să se poată îndepărta de el.”
Să citiți sănătoși și iubiți!
