În colecția Raftul Denisei de la editura Humanitas au apărut o mulțime de cărți foarte faine: Plânsul lui Nietzsche și Minciuni pe canapea de Yrvin D. Yalom (că tot vorbeam de el într-o postare anterioară https://www.facebook.com/423807178445346/posts/699665444192850/), Chipuri ascunse, singurul roman al lui Salvador Dali (o carte extraordinară a unuia dintre cei mai complecși artiști din punctul meu de vedere), Obosit de viață, obosit de moarte de Mo Yan, Sorgul roșu din nou Mo Yan, Tatuatorul de la Auschwitz despre care am scris acum ceva vreme aici: https://www.facebook.com/423807178445346/posts/442677976558266/.
Mai sunt și altele dar nu despre ele vreau să vă vorbesc, ci despre un roman al scriitoarei australiene Kate Morton, publicat în 2019 în această colecție. „Fiica ceasornicarului” are o intrigă care se desfășoară pe mai multe planuri temporale diferite care au ca numitor comun o casă, Birchwood Manor. Subiectul nu este însă despre niște pereți, ci despre rolul pe care îl poate avea un loc anume în viața oamenilor și cum se transformă el de-a lungul generațiilor. Romanul este și despre iubire, indiferent de forma ei, iubire frățească, părintească, romantică sau iubire pentru cunoaștere și artă.
Povestea începe în Londra zilelor noastre cu arhivista Elodie Winslow care găsește într-o geantă veche un caiet de schițe ale unui pictor din epoca victoriană și fotografia unei femei foarte frumoase. Îi atrage atenția una dintre schițe. Aceasta înfățișează o casă cu două frontoane aflată lângă cotul unui râu. Urmărind indiciile din geantă și instinctul care îi spune că între ea, femeia din fotografie și casa de la cotul râului există o legătură, Elodie pornește în căutarea mai multor informații.
„Și acum i-a venit în minte că poate ar fi trebuit să fie mai relaxată. Să riște și, da, uneori chiar să dea greș. Să accepte că viața e complicată și că se pot face și greșeli, dar că de multe ori nici nu sunt adevărate greșeli, căci viața nu e lineară, ci este alcătuită din nenumărate alegeri mai mari sau mai mici, făcute zi de zi.”
Pictorul se dovedește a fi Edward Radcliffe, unul dintre membri Frăției Magenta, un grup de artiști englezi din epoca victoriană. Geanta din piele pare a fi proprietatea lui James Stratton, o altă figură marcantă din Londra secolului XIX. Totuși, nu există dovezi ale faptului că cei doi s-au cunoscut. Care este legătura dintre ei și Birchwood Manor, casa din desen? Aceasta îi este atât de familiară lui Elodie. Să fie oare casa din povestea pe care i-o spunea mama ei în copilărie?
„Edward, desigur, era de altă părere, spunea că are un cap bun și că era important să-l folosească. Ce aroganți pot fi oamenii, susținea el, să își închipuie că pot injumătăți puterea rasei umane neluând în seamă mintea și vorbele femeilor!”
Lauren Adler, mama lui Elodie, cea mai bună violoncelistă a vremii, murise într-un accident de mașină. Singurul care îi mai poate da indicii asupra casei este unchiul Tip. Acesta este tot atât de ermetic în ceea ce o privește pe Lauren Adler ca și tatăl lui Elodie.
Tăcerea lor și influența unei prietene o fac pe protagonista noastră să renunțe la planurile de căsătorie și să continue cercetările. Pașii o duc la Birchwood Manor. Aici, în conacul idilic, în anul 1862, Edward Radcliffe împreună cu sora lui, Lucy și alți artiști vin să creeze și să se bucure de natură și libertate. După câteva zile petrecute aici, logodnica lui Edward este ucisă și o bijuterie foarte valoroasă a familiei Radcliffe dispare fără urmă împreună cu o altă femeie. În urma acestor incidente forța creatoare a lui Edward dispare, cariera pictorului este distrusă, iar legăturile dintre el, familie și prieteni sunt rupte pentru totdeauna.
„În el se produsese o schimbare, după cum mărturisea: teroarea rupe ceva în suflet care nu mai poate fi niciodată vindecat cum se cuvine. Acum înțeleg exact ce voia să spună. Adevărata frică nu se uită niciodată: senzația nu se diminuează, nici atunci când ceea ce a provocat-o a fost dat de mult uitării. Devine un alt mod de a privi lumea, asemenea deschiderii unei uși ce nu mai poate fi închisă la loc.”
După moartea timpurie a lui Edward Radcliffe, Birchwood Manor ajunge în proprietatea surorii lui, Lucy. Ea deschide aici o școală de fete prin care dorește să schimbe modul în care sunt educate fetele la vremea respectivă, dar planurile îi sunt date peste cap de o elevă, Ada.
„Sunteți prea tânără ca să puteți înțelege, cred, dar când îmbătrânești toate amintirile capătă o povară anume, chiar și cele frumoase.”
Legătura dintre Birchwood Manor, Edward, Lucy, Ada, Tip, Lauren Adler, Stratton și Elodie este însă mult mai încâlcită, iar pentru a o dezvălui este nevoie să ascultăm mărturia singurului martor care cunoaște întreaga istorie: fiica ceasornicarului, Birdie Bell.
„Amintirile sunt asemenea nestematelor din caleidoscopul pe care Joe cel Palid îl ținea pe polița lui cu jucării: pietre nestemate discrete, care se așază în alte poziții când sunt mișcate, dând naștere unor modele diferite, dar legate de fiecare dată unele de celelalte.”
„Fiica ceasornicarului” este o carte captivantă și complexă, tentaculele romanului se întind în mai multe epoci: victoriană, perioada Primului Război Mondial și vremurile moderne. Romanul este construit riguros și cu atenție asupra detaliilor, iar personajele sunt realiste și bine conturate.
Dacă ar trebui să dau note aș spune așa: acțiunea nota 9 (cartea te ține în suspans, iar sfârșitul este destul de neașteptat, deși am intuit rolul unora dintre personaje în desfășurarea evenimentelor), subiectul 8 (nu sunt atinse probleme de căpătâi ale existenței care să consider că merită mai mult), construcția personajelor 9 (mi-a plăcut mult cum este creionat personajul Birdie Bell), media 8,66.
„El nu se dusese niciodată la mormântul fratelui său. Nu văzuse rostul unui astfel de gest. Știa prea bine că Tom nu era acolo. Dar unde era? Se întreba Leonard. Unde se duseseră cu toții? Părea imposibil ca toți să dispară în felul acesta. Imposibil ca speranțele, visurile și trupurile atâtor tineri să fie îngropate în pământ, iar pământul să rămână neschimbat. Un astfel de transfer masiv de energie și materie trebuie să fi influențat cu siguranță echilibrul lumii la un nivel esențial – și elementar: toți acei oameni care au existat la un moment dat să dispară așa, dintr-odată.”
„Leonard disprețuia banii, adică disprețuia strădania de a-i dobândi. După părerea lui, singurul lucru bun învățat din război era faptul că aveai nevoie de foarte puțin ca să trăiești. Și cât de nesemnificativ era restul; toate acele pendule abandonate, oameni care închiseseră pur și simplu ușile caselor și fugiseră împreună cu familiile lor să se pună la adăpost. Acum știa că doar pământul de sub picioare era real. Pământul, natura, din care se trăgeau toate cele necesare și în care erau întipărite urmele tuturor bărbaților femeilor și copiilor care trăiseră vreodată.”
„- O, cel mai rău lucru la bătrânețe, domnule Gilbert, e timpul. Nu ne mai rămâne prea mult. Sunt pur și simplu prea multe de știut și prea puțin timp în care să le afli. Într-unele nopți când tot felul de grozăvii mă împiedică să dorm – îmi închid ochii și-mi ascult pulsul cum îmi numără secundele – mă ridic în capul oaselor în pat și citesc. Citesc și îmi notez câte ceva, încerc să memorez și-apoi mă apuc de altceva. Și totuși nu are nici un rost, căci timpul meu trece. De ce minuni nu voi mai avea parte?”
„- Da, îmi închipui că te preocupă, dacă ai făcut războiul. De obicei nu dau sfaturi, domnule Gilbert, dar am trăit destul de mult și am învățat că trebuie să ne iertăm propriul trecut, căci altminteri călătoria în viitor devine insuportabilă.”
„-Există foarte puține lucruri sigure pe lumea asta, domnule Gilbert, dar o să-ți spun ceva ce știu sigur: adevărul depinde de cine spune povestea.”
„Curiozitatea era o trăsătură pe placul meu și care mi s-a părut întotdeauna o cerință obligatorie a vieții. Ce scop are avea cazna de a merge înainte, dacă nu ar fi curiozitatea care să lumineze drumul?”
„Toate ființele omenești tânjesc după o legătură, chiar și cele mai timide: este înspăimântător să se gândească că sunt singure. Lumea, universul, existența sunt mult prea mari. Slavă Domnului că nu-și dau seama că sunt și mai copleșitoare decât cred ele.”
„Lui nu-i plăcea defel faptul că tatăl lui Fanny contribuia la răspândirea căilor ferate, căci era convins că natura trebuie prețuită pentru propria valoare, nu pentru resursele pe care alții doreau să le exploateze. […] Prietenul mamei, domnul Ruskin, mergea și mai departe, pretinzând că răspândirea căilor ferate în toate colțurile globului dădea adevărata măsură a prostiei omenești. <<Prostul nu vrea decât să scurteze spațiul și timpul, spusese el plecând din casa din Hampstead zilele trecute, înțeleptul nu știe cum să le lungească pe amândouă!>>”
Să citiți sănătoși și iubiți!
