Despre Svetlana Aleksievici am mai scris și aici: https://www.facebook.com/423807178445346/posts/532832790876117/ .
“Ultimii martori” este o colecție de interviuri, la fel ca și “Rugăciune pentru Cernobîl”, doar că cei intervievați de data aceasta sunt cei care în timpul celui de al Doilea Război Mondial erau copii. Nici în această carte autoarea nu intervine cu vreo observație sau cu vreo întrebăre în șirul narativ al celor ce își deapănă amintirile.
Tot în comparație cu “Rugăciune pentru Cernobîl”, “Ultimii martori” este mult mai dramatică. Da, este posibil. “Rugăciune pentru Cernobîl” îți răscolește sufletul, dar “Ultimii martori” ți-l întoarce pe dos. Cartea debutează cu un citat din Dostoievski pentru a-ți da seama de la bun început unde te afli:
“Cândva Dostoievski a pus întrebarea: Există oare vreo justificare a păcii, a fericirii noastre și chiar a armoniei eterne, dacă în numele lor, pentru un fundament mai solid, se va vărsa fie și cea mai mică lacrimă a unui copil nevinovat? Și a răspuns tot el: Lacrima aceasta nu justifică nici un progres, nici o revoluție. Nici un război. Ea mereu va cântări mai mult. Doar o mică lacrimă.”
După această introducere se derulează mărturie după mărturie a celor ce și-au trăit copilăria în iadul dezlănțuit de război. Copii separați de tații care trebuiau să plece în armată, copii ai căror părinți au fugit să lupte alături de partizani, copii ai căror părinți, bunici au fost uciși de bombardamente sau pentru că unul dintre membrii familiei era partizan sau copii care și-au văzut frații mai mici uciși în fașă își spun cu greu amintirile.
Vorbele cele mai dureroase sunt ale copiilor care au fost despărțiți de mame și au fost nevoiți să crească în case de copii, flămânzi și mai ales lipsiți de mângâierea, afecțiunea și ocrotirea celei mai importante ființe. Mama.
“Mâncam… apă… La prânz, mama punea pe masă o oală cu apă fierbinte. Și o turnam în castroane. Seara la cină pe masă e tot oala cu apă fierbinte. Apă incoloră, fierbinte, iarna nici n-aveam cu ce s-o colorăm, dacă nici iarbă nu era.De foame, fratele meu a mâncat cărbuni din sobă. A ros la ei toată ziua. Când am băgat de seamă, în sobă se făcuse o gaură. Mama a luat ultimele lucruri din casă, s-a dus la piață și le-a dat pe cartofi și pe porumb. A fiert atunci mămăligă, a împărțit-o, și noi ne uitam la castron. Am rugat-o: Putem să-l lingem? Și l-am lins pe rând. Iar după noi a mai lins și pisica, și ea flămândă. Nu știu ce-a mai găsit. După noi nu mai rămăsese nici un strop. Nici miros de mâncare nu mai era. Și mirosul fusese lins.”
Puterea de sacrificiu a mamelor este imensă, suferă de foame pentru a da ultima bucată de pâine copilului, în timpul bombardamentelor își acoperă pruncii cu propriul trup, îi reneagă dacă asta le poate salva viața.
“Ne lipeam de mamele noastre… Nu-i omorau pe toți din sat. Unii îi luau pe cei care stăteau în dreapta. Pe partea dreaptă. Acolo stăteam eu și mama… Ne-au separat: copiii într-o parte, părinții în cealaltă. Ne-am dat seama că pe părinți urma să-i execute chiar atunci, iar pe noi ne păstrau. Acolo era și mama mea… Iar eu nu voiam să trăiesc fără mama… I-am rugat să mă lase la ea și plângeam. Cine știe cum, m-au lăsat…Cum a văzut asta, mama a început să țipe:-Nu e fata mea!-Mămică! Mă…-Nu e fata mea! Nu e fata mea! Nu e a meaaaaa!…-Măăămiiicăăăă!! Ochii ei nu erau plini de lacrimi, ci de sânge. Ochi plini de sânge…-Nu e fata mea! M-au tras la o parte… Și am văzut cum au fost mai întâi împușcați copiii. Îi împușcau și se uitau cum se chinuie părinții.”
Unde au găsit unii atâta putere să supraviețiuască unor astfel de evenimente? Dar mai ales, de unde atâta cruzime? Omul este cea mai crudă ființă, nici un alt animal nu omoară din plăcere și nici nu torturează alte ființe.
“Cine și cum ne-a salvat din lagărul de concentrare german? Acolo li se recolta sânge copiilor pentru soldații nemți răniți… Toți copiii mureau… Cum am ajuns eu și fratele meu la casa de copii și cum, la sfârșitul războiului, am primit vestea că părinții noștri muriseră? Ceva s-a întâmplat cu memoria mea. Nu mai țin minte chipuri, cuvinte…”
O explicație bună pentru inumanitate și pentru război nu cred că există. Nici cei care au trecut prin astfel de evenimente nu o găsesc.
“Au trecut anii… Am foarte multe cărți, dar n-am înțeles despre război cu mult mai mult decât am înțeles atunci , pe când eram copil.”“Au trecut mulți ani… Acum aș vrea să înțeleg: Dumnezeu vedea oare toate astea? Și ce părere avea?”
Este multă durere în “Ultimii martori” dar sunt cel puțin la fel de multe învățăminte. În loc de încheiere vă las cu gândurile unei supraviețuitoare care, cred eu, se potrivesc astăzi, când le sărbătorim pe mamele noastre:
“Multă vreme nu am crescut, nu m-am dezvoltat… Nici un copil de la casa de copii nu creștea prea bine. Probabil din cauza suferinței. Nu creșteam pentru că auzeam prea puține cuvinte de alinte. Fără mama, nu puteam să creștem…”
Să citiți sănătoși și iubiți!
P.S. Generația mea, cea a anilor ’80, ăștia crescuți cu cheia de gât, face parte din generațiile cărora le este foarte greu să spună “Te iubesc”. Când totuși reușim să spunem asta, o facem cu toată seriozitatea și cu fiecare celulă a sufletului. Vă îndemn ca măcar astăzi să depășiți orice constrângere ați avea și să le spuneți mamelor, bunicilor, mătușilor, fiicelor, soțiilor și tuturor femeilor din viața dumneavoastră ce importanță au ele în inima dumneavoastră. La mulți ani, dragi femei! Să aveți o zi minunată și o primăvară plină de lecturi!
