Gabriel García Márquez este un scriitor și ziarist columbian, deținător al Premiului Nobel pentru Literatură. Dacă nu ați mai citit nimic scris de el vă recomand să începeți cu „Dragoste în vremea holerei” sau cu un „Veac de singurătate”. Sunt două romane complexe și pline de metafore care mie mi-au plăcut foarte mult.
„Călătorind prin Europa de Est” este o serie de reportaje rezultată în urma unor călătorii făcute de Márquez între 1955 – 1957 în cinci țări aparținând blocului comunist: Germania de Est, Polonia, Cehoslovacia, URSS și Ungaria.
„Cortina de Fier nu e o cortină și nici nu e de fier. E o barieră de lemn vopsită în roșu și alb, ca firmele frizeriilor. După ce am petrecut trei luni dincolo de ea, îmi dau seama că e o lipsă de bun-simț să mă aștept să fie realmente o cortină de fier. Dar doisprezece ani de propagandă tenace au mai multă forță de convingere decât un întreg sistem filozofic.”
Autorul privește prin ochiul atent și antrenat al jurnalistului fiecare țară în care ajunge. Griul orașelor, sărăcia, arhitectura aberantă a sistemului socialist, ridicolul, frica și modul de viață sunt detaliate obiectiv și lucid.
„Și Leipzigul e un oraș universitar, însă un oraș trist, cu tramvaie vechi, înțesate de oameni prost îmbrăcați și deprimați. Nu cred că sunt mai mult de douăzeci de automobile la o jumătate de milion de locuitori. Pentru noi, era de necrezut că poporul din Germania de Est luase puterea, mijloacele de producție, comerțul, băncile, comunicațiile și totuși era un popor trist, cel mai trist pe care-l văzusem vreodată.”
Realitatea este sumbră dar pe alocuri plină de umor. Vameșii analfabeți care studiază atent documentele, ucrainenii îmbrăcați ziua în amiaza mare în pijamale pentru că hainele de zi cu zi sunt de mai proastă calitate și femeile care păstrează cu atenție ciorapii de nailon pentru că nu se găsesc cu ușurință în comerț sunt imagini greu de închipuit în societatea noastră, dar sunt imagini care stârnesc râsul.
Observațiile lui Márquez sunt frapante pentru cei ce nu am trăit acele vremuri nu foarte îndepărtate, însă bunicii și părinții noștri poartă încă cicatricile socialismului. Păcat că nu ajunge și în România acelor timpuri, tare mi-ar fi plăcut să văd ce ar fi avut de spus. Chiar și așa „Călătorind prin Europa de Est” este o lectură interesantă și utilă.
„La prima stație am luat un tramvai la întâmplare. Mulțimea înghesuită în vehicul s-a uitat la mine ca la un emigrant de pe altă planetă, dar în privirea ei nu se citea nici curiozitate și nici mirare, ci un ermetism neîncrezător. Lângă mine, o bătrână cu o pălărie veche cu fructe artificiale citea un roman de Jack London, în maghiară. M-am adresat ei în engleză, apoi în franceză, dar nici măcar nu s-a uitat la mine. A coborât la prima stație, făcându-și loc cu coatele, iar eu am rămas cu impresia că nu trebuia să se dea jos acolo. Și ea era speriată.
Vatmanul mi-a vorbit în maghiară. I-am dat de înțeles că nu cunoșteam limba și el, la rândul lui, m-a întrebat dacă vorbesc germana. Era un bătrân gras, cu nas de berar și ochelari legați cu sârmă. Când i-am spus că vorbesc englezește, mi-a repetat de mai multe ori o frază pe care n-am putut s-o înțeleg. El a părut disperat. La capătul liniei, în momentul când trebuia să coborâm, mi-a dat o hârtiuță cu câteva cuvinte scrise în engleză: <<Dumnezeu să salveze Ungaria!>>”.
Să citiți sănătoși!
