Serotonină de Michel Houellebecq sau ce se întâmplă când scriitorii nu își iau pastilele de cap. Am început să citesc cartea cu entuziasm, are multe recenzii pozitive și un număr impresionant de vânzări într-un timp foarte scurt. Serotonină este considerat cel mai bun roman al unuia dintre cei mai prolifici autori francezi contemporani. Ei bine, în acest caz statistica m-a păcălit. Nici cifrele nu mai pot fi crezute.
Serotonină se dorește a fi un roman social și de dragoste în același timp. Însă din punctul meu de vedere eșuează în ambele sensuri. Este o poveste anostă a unui om incapabil să trăiască, incapabil de orice acțiune serioasă cu privire la propria viață. Un destin eșuat și trist.
Florent Claude Labrouste este un bărbat de 46 de ani, consilier la Ministerul Agriculturii și, să zicem, iubit al mult mai tinerei Yuzu. Sentimente între el și Yuzu nu există, nu există nici măcar viață sexuală între ei. Ea este ancorată în această relație din motive materiale, el din blazare.
Singurul lucru voit pe care îl întreprinde personajul este să dispară. Să rupă legăturile cu munca, cu iubita, să-și lichideze conturile, să rezilieze contractul de închiriere al apartamentului și să plece să locuiască la hotel. Toate astea pentru a o pedepsi pe Yuzu care îl înșală, și asta nu doar cu alți bărbați, ci și cu câini. Da, ați citit bine, cu câini. Este descrisă explicit o scenă de amor între Yuzu și mai mulți câini. La naiba, dacă știam că pierd timp citind astfel de scene, mai bine ma uitam la un film porno.
Revenind la subiect, Florent Claude Labrouste pornește într-o călătorie prin Normandia și prin propriul trecut amoros. Se dovedește a fi incapabil de a trăi alături de femeia pe care o iubește și asta din incapacitatea de a acționa în vreun fel în care să le facă să-i rămână alături. Și nu doar blazarea este cauza, ci și lipsa de sentimente profunde și a faptului că priveste femeia ca pe un manifest sexual cu scop pur reproductiv, nu ca pe o ființă cu rațiune și sentimente. Deci, c’est fini cu iubirea și cu partea cu romanul de dragoste.
În călătoria prin Normandia personajul ajunge să locuiască la un fost coleg de universitate, actual crescător de vite. Aymeric se confruntă cu probleme financiare din cauza scăderii prețului la lapte și al industrializării sectorului de creștere a animalelor, aspecte resimțite de toți fermierii din Franța. Aceste probleme cu care se confruntă fermierii îmi par a fi tratate mult prea superficial, dramele celor care se sinucid din cauza falimentului sunt analizate prea puțin. Deci, c’est fini și cu romanul social.
Singura parte reușită a cărții este încercarea lui Houellebecq de a face o radiografie a societății contemporane în care oamenii nu sunt capabili să-și trăiască propria viață.
“În general, oamenii nu știu să trăiască, nu se pun de acord cu viața, nu se simt bine cu adevărat în această viață, așa încât ticluiesc diferite proiecte, mai mult sau mai puțin ambițioase, mai mult sau mai puțin mărețe, după caz, și, de obicei, dau greș, ajungând la concluzia că ar fi fost mai bine, pur și simplu să trăiască, dar, tot de obicei, e prea târziu pentru așa ceva.”
“… dar mi se pare că mă cuprinsese frica și că pricepusem, încă de pe atunci, că lumea socială era o mașinărie de nimicit iubirea.”
“Lumea exterioară era dură, nemiloasă cu cei slabi, nu-și respecta aproape niciodată promisiunile, iar dragostea rămânea singurul lucru în care, poate, ne mai puteam încă încrede.”
Să citiți sănătoși și iubiți!
