Frații Dunbar, cinci baieți adolescenți, părăsiți de tată și fără mamă locuiesc împreună cu o droaie de animale ciudate de companie într-o suburbie a orașului Sydney. Frații se cresc unul pe celălalt după propriile reguli. Certurile, bătăile, bețiile sunt la ordinea zilei. Dar din toate acestea apar împăcarea, maturizarea și acceptarea.
„Înjuram ca niște lepădături, ne certam ca niște bătăuși si ne pedepseam reciproc la scaldă, la tenisul de masă (întotdeauna la mese de mâna a treia sau a patra, deseori așezate pe iarba noduroasă din curte), la jocul de Monopoly, la darts, la fotbal, la cărți și la toate cele pe care puteam pune mâna.”
O dată cu povestea creșterii celor cinci băieți aflăm și povestea de dragoste a părinților lor, Penelope și Michael Dunbar, precum și motivul real al abandonului tatălui. Când Michael Dunbar revine în casa pe care o părăsise și le cere ajutorul băieților pentru a construi un pod, singurul care dorește să-l însoțească este Clay. Podul acesta făcut din lut (Clay) reprezintă de fapt încercarea de a realiza o legătură, un pod, între băieții Dunbar și părintele lor. O punte pentru reînnodarea relațiilor familiale și pentru iertarea de care toți cei șase membri ai familiei au nevoie.
Nota mea pentru „Podul de lut” este 9. Am ajuns la această medie așa: acțiunea 8, cartea este destul de statică, cu accent pe descrierea sentimentelor în defavoarea faptelor care să te țină în suspans. Subiectul romanului mi-a plăcut și abia pe la jumătatea cărții îl poți întrezări, deci chiar dacă dinamica romanului este destul de lentă totuși cartea te ține în suspans. Nota 9. Construcția personajelor, nota 10. Frații Dunbar sunt niște personaje foarte pitorești. Ei și ceilalți protagoniști ai cărții sunt frumos conturați, iar trăirile lor sunt bine dezvoltate și dezvăluite treptat.
În concluzie, având în vedere că aceasta este primul roman al lui Markus Zusak pe care îl citesc, pot să spun că sunt mulțumită de această primă întâlnire. „Podul de lut” este o carte emoționantă prin faptul că îți arată pas cu pas cum din iubire poate să se ajungă la haos, iar din haos și pierdere poți să construiești și să creezi punți, din nou iubire, acceptare și mai ales iertare. „Podul de lut” mai este despre ceva, este un roman care surprinde într-un mod foarte original condiția umană.
„Când lovim o clapă de pian și ea nu scoate niciun sunet, o lovim din nou, fiindcă trebuie s-o facem. Avem nevoie să auzim ceva și sperăm că nu e o greșeală…”
Să citiți sănătoși!
