Am citit de-a lungul vremii multe cărți cu impact emoțional puternic, dar aceasta este una dintre cele mai răvășitoare pe care am pus mâna. În timp ce citești Rugăciune pentru Cernobîl te trec fiori și lacrimi, rândurile îți rămân agățate cu gheare în memorie și suflet.
Cartea reprezintă o colecție de mărturii ale unor oameni afectați direct și imediat de explozia reactorului nuclear: lichidatori (cei care au fost chemați să adune deșeurile radioactive), soții de lichidatori, copii, țărani, părinți, strămutați, oameni de știință, medici, membrii de partid. Toți deapănă o cruntă realitate.
Autoarea intervine prea puțin în curgerea istorisirilor, astfel poți pătrunde cu ușurință în evenimente și trăi sentimentele tulburătoare ce ies cu forță dintre rânduri. Cu fiecare pagină parcursă sunt dezvăluite și trăsăturile poporului slav: abnegația, curajul, forța interioară, pasiunea, umorul, dar și lipsa de profesionalism și de respect față de reguli, totul asezonat cu îndoctrinarea politică de la acea vreme. Iar celor care nu cred în posibilitatea existenței sentimentelor profunde de iubire dintre un bărbat și o femeie îmi permit să le recomand să citească cuvintele Liudmilei Ignatenko, soția unuia dintre pompierii care au ajuns printre primii la centrală în noaptea accidentului și care a murit la scurt timp după din cauza radiațiilor, și ale Valentinei Timofeevna Apanasevici, soție de lichidator.
După ce veți fi citit acestea, vă veți dori să iubiți și să fiți iubiți măcar o zi din viața în acest mod.Ar mai fi multe de spus despre Rugăciune pentru Cernobîl a Svetlanei Aleksievici, dar mai bine vă las pe voi să descoperiți ce ar mai fi de zis
.„Sarcofagul a fost construit solid, într-un mod unic, iar inginerii din Petersburg care au ridicat construcția probabil că se pot mândri cu ea. Trebuia să reziste 30 de ani. Totuși a fost asamblată <<teleghidat>>, plăcile au fost îmbinate cu ajutorul roboților și al elicopterelor, de aici și fisurile. Astăzi conform unor date, suprafața generală a fisurilor depășește 200 de metri pătrați și printre ele continuă să iasă la suprafață particule radioactive. Dacă bate vântul din nord, atunci spre sud avem de a face cu niște cenuși active cu uraniu, plutoniu, cesiu. Mai mult, într-o zi cu soare, cu lumina stinsă, în sala reactorului se văd coloane de lumină ce cad de sus. Ce înseamnă asta? Și ploaia pătrunde înăuntru. Iar dacă ajunge umezeală în masele ce conțin combustibili, este o posibilă reacție în lanț…Sarcofagul este un mort care respiră. Respiră moarte.”
„Oare poți omorî cu iubirea? O asemenea iubire? De ce sunt alături? Dragostea și moartea. Mereu sunt împreună.”
„Noaptea de 26 aprilie 1986… Într-o noapte ne-am mutat într-un alt loc al istoriei. Am făcut un salt într-o realitate nouă, această realitate s-a dovedit a fi mai presus nu numai de cunoștințele noastre, dar și de imaginația noastră. S-a rupt legătura timpului… Trecutul s-a dovedit a fi neputincios, în el nu mai aveai pe ce să te sprijini, în arhiva atotprezentă (așa credeam noi) a umanității nu se găsea nici o cheie pentru a deschide ușa aceasta.”
„Tot ce știm despre grozăvenii și frică este în cea mai mare parte legat de război. Gulagul stalinist și Auschwitz-ul sunt achiziții noi ale răului. Istoria a fost mereu o istorie a războaielor și a comandanților de oști, iar războiul a apărut, să spunem așa , ca o măsură a ororii. De aceea oamenii amestecă noțiunile de război și catastrofă. La Cernobîl vedem parcă toate semnele unui război: mulți soldați, evacuare, locuințe părăsite. Mersul vieții a fost tulburat. Informațiile despre Cernobîl apărute în ziare abundă în cuvinte de proveniență militară: atom, explozie, eroi. Și asta îngreunează receptarea faptului că ne aflăm într-o nouă istorie. A început istoria catastrofelor. Dar omul nu vrea să se gândească la asta, pentru că niciodată n-o să vrea s-o facă, se ascunde în spatele lucrurilor pe care le cunoaște. În spatele trecutului. Până și monumentele eroilor de la Cernobîl seamănă cu ale militarilor…”
„Ei sunt eroi. Eroi ai noii istorii. Ei sunt comparați cu eroii Bătăliei de la Stalingrad sau ai Bătăliei de a Waterloo, doar că ei au salvat ceva mai mult de patria lor, au salvat viața însăși. Timpul vieții. Timpul viu.”
„Mi-am dat seama că are sens numai timpul viu… Timpul nostru viu…”
„Doi trei oameni ne decideau soarta. Decideau pentru toți. Soarta a milioane de oameni. Și numai câțiva ne puteau omorî… Nu maniaci și criminali cu un plan terorist în cap, ci niște operatori obișnuiți, de serviciu la centrală. Probabil niște băieți buni. Când mi-am dat seama de asta, am simțit o tulburare puternică. Mi-am dat seama că Cernobîlul e mai mut decât Kolîma și Auschwitz-ul… Și decât Holocaustul… Nu știu dacă mă exprim clar. Un om cu un topor și cu un arc sau un om cu un aruncător de grenade și camere de gazare nu-i poate omorî pe toți oamenii. Dar un om cu un atom.. Tot pământul e în pericol…”
Să citiți sănătoși și iubiți!
